Lucrul cu umbra

Când cineva îmi spune în timpul ședinței de terapie „Urăsc partea asta din mine”, aproape întotdeauna vorbește despre o versiune a sa care apare în cele mai nepotrivite momente: o furie care erupe din senin, o rușine care îi sufocă sau un mecanism de autosabotare care strică ceea ce contează pentru ei. Astfel, ajung să creadă că e ceva complet greșit cu ei de au reacțiile astea. Dar când privim mai aproape, apare o imagine cu totul diferită.

Jung spunea că fiecare om are o umbră: părțile din noi pe care nu vrem să le vedem, trăsăturile judecate ca fiind inacceptabile. Ele nu dispar doar pentru că ne străduim foarte mult și numărăm până la 10. Dimpotrivă, devin mai puternice. Tot Jung scria că nu devenim întregi imaginându-ne că suntem lumină, ci aducând la suprafață ceea ce e întunecat. Cu alte cuvinte vindecarea începe când ne uităm către ceea ce ne sperie la noi. Dar el nu descria aceste aspecte ca defecte la întâmplare, ci credea că ele au sens. Aici începe munca lui Gabor Maté despre traumă: multe dintre „problemele” noastre (furia, blocajul emoțional, dependențele, perfecționismul) nu sunt semne de boală, ci mecanisme de supraviețuire. Ele s-au format pentru a proteja un copil care nu avea pe nimeni alături. Privite astfel, părțile de umbră nu sunt monștri, ci bodyguarzi. Ceea ce numim „trăsături negative” sunt adesea strategii care, la un moment dat, ne-au ținut în siguranță într-un mediu prea rece, prea haotic sau prea copleșitor.

Uite un exemplu: imaginează-ți pe cineva care explodează de furie de fiecare dată când se simte criticat. La suprafață, furia arată ca fiind partea rea de care trebuie să scape. Dar dacă devenim curioși, de cele mai multe ori descoperim o voce mică și tăcută în spate: un copil care a fost umilit pentru greșeli, a învățat mai apoi că e mai sigur să lovească primul decât să fie făcut din nou de rușine. Partea furioasă nu încearcă să distrugă nimic de fapt. Încearcă să protejeze exact partea care se simte cea mai neputincioasă.

Când ne judecăm pentru aceste reacții, părțile “întunecate” devin mai puternice și reacționează mai tare. Când le întâmpinăm cu blândețe și curiozitate, ele se înmoaie. Pentru că atunci când privim reacțiile noastre cu compasiune, în loc de judecată, ele dezvăluie durerea în jurul căreia s-au construit. Protectorul face un pas înapoi, iar în spatele lui găsim părțile care poartă nevoile noastre neîmplinite: sensibilitatea care a fost „prea mult”, creativitatea care nu a fost încurajată, instinctul de a spune „nu” care a fost pedepsit. Toate acestea așteaptă în întuneric pe cineva care, în sfârșit, le va asculta și le va permite să existe.

Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: ceea ce numim vindecare este de fapt integrare. Iar integrarea nu înseamnă dispariția unor părți sau emoții interioare. Vei simți în continuare furie, rușine, impulsul de a te ascunde. Dar în loc să lupți cu aceste reacții, înveți să le asculți. Ele devin semnale, nu amenințări. Și, în timp, ceva se schimbă: partea care odinioară striga acum șoptește, partea care împingea oamenii departe îți permite, încet, să te apropii.