Cum m-au ajutat relațiile lipsite de iubire să mă regăsesc

Prima relație pe care am perceput-o ca fiind lipsită de iubire a fost cea dintre părinții mei. Nu știu dacă pot număra pe degetele de la o mână amintirile cu ei arătându-și afecțiunea unul față de celălalt. În schimb, îmi răsunau constant în urechi reproșuri: că ceva nu e suficient de bun—curățenia, mâncarea, atitudinea, copilul.

Eu, copilul, am crescut cu convingerea că trebuie să lupt pentru apreciere, să demonstrez că merit atenție, că sunt suficient de bună pentru a primi puțină afecțiune. Conceptul de iubire era un teritoriu străin, o noțiune abstractă pe care o descopeream doar în paginile cărților vechi. Nu știam cum se simte, dar începusem să îmi doresc să o cunosc.

Apoi, în adolescență, am început să caut inconștient acei băieți care mă făceau să muncesc pentru atenția lor, care mă criticau, iar eu percepeam această atitudine drept un semn de interes. Credeam că așa știu ei să-și exprime grija. După ce prima mea relație s-a sfârșit, mi-am construit, în mintea mea, familia ideală. Era un refugiu—un soț iubitor, un copil fericit și, cel mai important, eu însămi simțindu-mă în siguranță și iubită.

Când am plecat la facultate, primul bărbat care mi-a vorbit frumos a devenit, în ochii mei, întruchiparea acelei fantezii. Eram euforică la gândul că, în sfârșit, voi avea familia mea, că voi fi protejată. Însă, treptat, cuvintele frumoase s-au rărit, absențele lui au devenit tot mai dese, iar eu am realizat că mă aflam din nou în singurătate. Când încercam să plec, îmi spunea același lucru: „Nimeni nu te va iubi cum te iubesc eu”, iar eu îl credeam, pentru că nimeni nu mă iubise și nu știam cum ar trebui să se simtă iubirea autentică.

Așa am ajuns să organizez o nuntă mare și luxoasă, dar în care nu m-am regăsit deloc. Când am rămas însărcinată, am simțit că am atins, în sfârșit, finalul meu fericit. Credeam că un copil va întregi povestea pe care mi-o imaginam de ani întregi. Dar fericirea a fost efemeră. La trei luni după naștere, am rămas din nou singură. Soțul meu plecase „să se regăsească” în brațele unei fete de 21 de ani.

Au urmat doi ani de promisiuni false, certuri și suferință, care m-au dus într-o stare de disociere atât de puternică încât nu mai simțeam nicio conexiune reală cu propriul meu copil. Salvarea mea a venit neașteptat, printr-o prietenă care începuse terapia. Am simțit că aceasta este singura mea șansă. La scurt timp, am decis să divorțez—nu doar din cauza lui, ci și din cauza mea. Cunoscusem pe altcineva.

Primul an după divorț a fost un haos: lupte legale, un copil prins în mijlocul furtunii, o relație nouă care nu părea să ducă nicăieri. Dar am rămas acolo, sperând că, poate, de data asta, voi găsi iubirea. Mi-a luat un an de zile să îmi fac curajul să spun „stop.” Eram îngrozită de ideea de a rămâne singură. Cine ar putea iubi o femeie cu un copil după ea?

Terapia consecventă m-a ajutat să înțeleg că foamea mea de iubire venea dintr-un loc profund, dintr-un copil speriat care tânjea după afecțiune. Nicio iubire pământească nu ar fi putut umple acel gol. Cu timpul, am înțeles că fiecare bărbat din viața mea m-a iubit doar atât cât a putut el, dar eu am proiectat asupra lor o iubire care nu exista. Așa că mi-am luat înapoi puterea și am început să îmi ofer mie însămi ceea ce așteptasem mereu de la ceilalți.

Când apăreau așteptările, mă opream și priveam rana care le generase. Îi ofeream blândețe și încurajare. Cu timpul, dar și prin multă muncă interioară, am învățat să îmi formulez clar nevoile, să le disting pe cele din prezent de cele din trecut și să nu mai accept jumătăți de măsură—nu doar în iubire, ci în viață, în general.

Am început să mă bucur de mine, să refac relația cu copilul meu, afectată de propriile mele răni. Dar, cel mai important, am integrat în mine un adevăr esențial: și eu merit să trăiesc! Cu blândețe. Cu bucurie. Cu iubire.