Dansul ca modalitate de terapie

Dansul ca modalitate de terapie a apărut încă din epoca primitivă, unde i s-au atribuit diferite puteri magice. El era utilizat în incantații, invocarea spiritelor, exorcism, ritualuri de inițiere și de trecere, pentru a obține sprijinul zeilor în realizarea unor activități mai importante. Omul neolitic se mișca în ritmul special obținut prin lovirea palmelor, bătăi ale picioarelor sau lovirea unor obiecte. În triburile primitive care s-au păstrat până în zilele noastre, dansul își păstrează caracterul religios, constituind mijlocul prin care divinitatea poate manifesta o influență directă asupra omului. Mai mult decât atât, dansul poate fi considerat instrumentul cel mai important pentru anticii vindecători tradiționali dotați cu puteri deosebite, numiți șamani. Vindecările lor erau holistice și cert este că se bazau pe relația corp-minte-spirit, iar dansul șamanic fiind de fapt o transă extatică. Călătoria șamanică se realizează cu ajutorul muzicii și dansului: călătoriile în lumea de jos, pentru vindecare și recuperare a sufletului pierdut, și în lumea de sus, pentru căutarea viziunii. În Grecia Antică dansul se bucura de respect și admirație, atât pentru valențele sale terapeutice, cât și estetice și formative, funcția cathartică a dansului fiind bine cunoscută. Anumite forme de dans erau considerate chiar vindecătoare pentru că permiteau acea descărcare a emoțiilor. Aristotel considera chiar că oamenii care sufereau de emoții insuportabile, după ce ascultau o melodie care aducea sufletul în extaz, reveneau la o stare normală, ca și când ar fi beneficiat de un tratament medical. Valențele formative ale dansului erau mult apreciate și valorificate. Alături de muzică și gimnastică, scriere și lectură, dansul era nelipsit din structurile pedagogice, toate aceste forme de expresie fiind o bază pentru formarea unei personalități deschise, complete și complexe. Chiar și în antrenamentele de luptă ale spartanilor era folosit dansul. Însă, în Evul Mediu s-a produs o schimbare radicală în modul în care era înțeles dansul. Mai întâi, o dată cu apariția convingerilor religioase creștine, au survenit modificări în înțelegerea interrelației dintre minte, suflet și corp, acestea nemaifiind văzute într-o unitate, corpul devenind impur. Biserica a interzis dansul, ca urmare a atitudinii disprețuitoare față de corpul omenesc, fiind considerat chiar un ritual păgân. Perioada renascentistă, caracterizată prin descoperirea interesului pentru cultură și artă, atrage după sine și revitalizarea terapiei prin dans. Medicii perioadei cunoșteau teoria lui Pitagora, care utiliza dansul și muzica în ameliorarea pacienților bolnavi psihic, si au dus-o la extrem. Astfel, ei credeau ca muzica poate vindeca ciuma, că izgonea nebunia, că eradica alcoolismul. Cu toate acestea, recunoașterea rolului muzicii în ameliorarea stării psihice a individului a fost un progres față de perioada precedentă. După o bună perioadă în care paradigma separării corp-minte a fost de necontestat, psihoterapia verbală dezvoltându-se din ce în ce mai mult în ultimii ani, numeroși specialiști au regăsit vechea paradigmă a întregului corp-minte-spirit, susținuți și de noile descoperiri științifice ale domeniilor de vârf: fizica cuantică și neuroștiințele. Boala, fizică și psihologică, începe să fie văzută ca fiind puternic influențată de emoții. Iar corpul este creuzetul în care apar, se manifestă, se stochează și, prin urmare, nu poate fi ignorat în cadrul oricărui proces de vindecare. Potențialul terapeutic al procesului creativ ce se dezvoltă prin dans și improvizație a fost recunoscut, bine structurat și promovat de terapeuții prin dans, pe la începutul anilor 1950. Marian Chace este considerată principalul fondator al dans-terapiei din Statele Unite. În 1942, prin munca ei, dansul a fost introdus pentru prima oară în medicina occidentală, ea fiind cea care a introdus dansul în comunitatea medicală ca formă de psihoterapie. Chace a fost inițial dansator, coregraf și interpret. După ce și-a deschis propria școală de dans în Washington, DC, Chace a început să realizeze care sunt efectele dansului și mișcării asupra elevilor ei. Sentimentele de bunăstare raportate de studenții ei au început să atragă atenția comunității medicale, iar unii medici locali au început să trimită pacienți la cursurile ei. În 1966, Chace a devenit primul președinte al Asociației americane de dans-terapie, o organizație pe care ea și mai mulți pionieri ai TDM (Terapia prin Dans și Mișcare) au fondat-o. Cel de-al doilea val de dans-terapie a luat nastere în jurul anilor 1970 și până în anii 1980 și a provocat mult interes psihoterapeutilor americani. În acest timp, terapeuții au început să experimenteze aplicațiile psihoterapeutice ale dansului și mișcării. Ca urmare a experimentelor terapeuților, TDM a fost apoi clasificată ca o formă de psihoterapie. Din acest al doilea val a evoluat astăzi terapia prin dans și mișcare.