O călătorie interioară la Muzeul Van Gogh din Amsterdam

Mă plimb prin sălile muzeului și simt că nu vizitez doar o expoziție de artă, ci pășesc în mintea unui om care a trăit între geniu și suferință. Vincent van Gogh nu a pictat doar peisaje și portrete, ci și-a pus sufletul pe pânză, într-un efort aproape disperat de a da formă zbuciumului său interior. Mă întreb, cum trebuie să fi fost pentru el? Să vadă lumea într-un asemenea tumult de culori și mișcare?

Privesc Mâncătorii de cartofi și simt apăsarea greutății vieții simple, a muncii epuizante, a existenței fără strălucire. Tonurile întunecate îmi amintesc de depresia care-l învăluia adesea. Dar apoi, doar câteva săli mai departe, întâlnesc Floarea-soarelui și e ca și cum o explozie de lumină îmi invadează privirea. Galbenul acela strigă, pulsează. Este bucurie sau e o disperare transformată în culoare? Nu știu, dar ceva în mine rezonează cu el.

Mă gândesc la legătura dintre artă și sănătatea mintală. Van Gogh nu a avut parte de înțelegerea pe care psihologia modernă o oferă acum, dar a găsit un refugiu în pictură. Poate că, dacă ar fi trăit astăzi, ar fi urmat terapie prin artă. Poate că nu ar fi fost singur în lupta lui. Dar atunci… ar mai fi creat acele capodopere care ne cutremură și astăzi?

Mă întreb ce simt ceilalți vizitatori. Îi privesc, le văd expresiile, felul în care unii stau nemișcați în fața unui tablou, pierduți în gânduri. Oare și-au recunoscut propriile frământări în tușele haotice ale lui Van Gogh? E straniu, dar în fața artei lui nu mă simt singură. Poate că asta e puterea lui—să creeze o legătură invizibilă între suflete, dincolo de timp.

Ies din muzeu și aerul rece mă lovește. Poate că Van Gogh nu și-a găsit niciodată liniștea, dar a lăsat în urmă o lume întreagă în care să ne regăsim pe noi înșine.