„Omul meu”

Aseară, în timp ce încercam să-mi liniștesc mintea care avea nevoie să controleze tot, am ales să-mi fiu propriul terapeut. Am practicat exercițiile care mă ajută să întrerup ruminația — acea tendință de a roti la nesfârșit aceleași gânduri, în căutarea unei siguranțe imposibile. Am adormit cu gândul la bunica mea. O femeie simplă, de la țară, dar profund ancorată în viață, care, ori de câte ori vorbea despre bunicul, spunea cu o tandrețe firească: „omul meu”.

Dimineață m-am trezit cu acea expresie în gând și am simțit nevoia să o las să se desfășoare în mine. Ce înseamnă, de fapt, „omul meu”?

Din perspectivă psihologică, putem vorbi despre două mari categorii de relații în viață: cele pe care nu le alegem (relațiile de familie, în care ne naștem) și cele pe care le alegem (relațiile de prietenie și iubire). Primele ne oferă apartenență, dar nu întotdeauna și compatibilitate. Cele din a doua categorie — cele alese — sunt cele în care investim conștient, cele în care devenim responsabili pentru felul în care iubim, ne conectăm, ne oglindim și ne transformăm.

„Omul meu” nu e doar o expresie de posesie tandră, ci o alegere profundă: e omul pe care îl alegi, asumat și conștient, să fie martor și co-creator al vieții tale. E omul lângă care alegi să construiești, să te expui, să îți dezvălui părțile vulnerabile, să greșești și să înveți.

Din punctul de vedere al teoriei atașamentului, o relație sănătoasă de cuplu este una în care ambii parteneri funcționează ca baze de siguranță unul pentru celălalt. Aceasta nu înseamnă fuziune, ci interdependență — o stare în care fiecare este autonom, dar conectat; liber, dar implicat; vulnerabil, dar în siguranță.

Suntem ființe relaționale — nu doar pentru că avem nevoie de ceilalți, ci pentru că ne descoperim prin ceilalți. De aceea, alegerea unui partener nu este doar despre iubire, ci despre maturitate emoțională, compatibilitate de valori și capacitatea de a naviga împreună inevitabilele furtuni ale vieții.

Relațiile mature nu sunt despre perfecțiune, ci despre reparație. Despre a putea spune „am greșit” fără frică, „te aud” fără defensivitate, „sunt aici” fără condiții.

Așa că atunci când spun „omul meu”, nu vorbesc despre cineva care îmi aparține, ci despre cineva cu care aleg să aparțin — cu toată vulnerabilitatea, luciditatea și iubirea de care sunt capabilă.

În poză sunt eu alături de bunicii mei, oamenii care m-au învățat iubirea și libertatea.