Tipurile de traumă

Trauma schimbă structura psihicului uman și creează mecanisme dezadaptative. Acestea ne ajută să supraviețuim dar, în același timp, ne mențin blocați în suferință. Nu suntem afectați de traume în același fel. Modul în care un eveniment traumatic afectează o persoană depinde de mai mulți factori: caracteristici personale, nivelul de dezvoltare, nivelul de educație, tipul de eveniment, cine a provocat rănirea, factorii socioculturali, sprijinul social etc. Tipuri de traume: 1️⃣ Trauma existenţială Vorbim de traumă existențială atunci când viața ne-a fost pusă în pericol. Fie că vorbim de accidente, de fenomene naturale periculoase, fie că vorbim de acțiunea mamei de a renunța la sarcină (fiind însărcinată cu noi). În cazul din urmă, psihicul bebelușului s-a clivat de sine, s-a rupt, pentru a putea să supraviețuiască. În experieța traumei existențiale ne simțim copleșiți de panică și frică de moarte. Prin urmare suntem nevoiți să ne clivăm pentru a supraviețui șocului. Supraviețuim reprimând această surescitare. Anxietatea pe care o simțim în interiorul nostru este asociată acelei părți traumatizate care se află (încă) într-o stare de urgență maximă. 2️⃣ Trauma de pierdere Este cauzată de pierderea unui om de care ne-am atașat puternic din punct de vedere nivel emoțional. Moartea unui părinte sau a propriului copil sunt printre cele mai profunde traume. O astfel de pierdere creează în psihicul uman un conflict și o rupere interioară imposibil de oprit. Se produce o durere atât de mare, insuportabilă, încât intră în funcțiune mecanismele de supraviețuire – iluzia unei reîntâlniri în ”altă lume”, gândirea permanentă la eveniment și la ce am fi putut face altfel, vinovăția, iluzia că persoana pierdută este încă aici, într-o pisică, vrabie, plantă, prezența unui spirit în casă, idealizarea celui dispărut, o nouă sarcină după pierderea unui copil, pentru a-i lua locul, menținerea camerei neschimbate sau minimalizarea pierderii ș.a. 3️⃣ Trauma de identitate Apare atunci când mama (de multe ori și tata) nu și-a dorit copilul. Faptul că exist, deși părinții mei nu au vrut și mi-au transmis asta, poate fi greu de suportat. Un copil cu o astfel de traumă trăiește într-o permanentă luptă pentru existență. Iar pentru a exista într-un mediu extrem de ostil copilul renunță la el, la nevoile lui, pentru a se adapta la nevoile celorlalți și a fi lăsat să trăiască. Renunță la propriul Eu pentru a rămâne hipervigilent într-un mediu care nu îi permite cu adevărat să se dezvolte, dar căruia are nevoie să îi supraviețuiască. Acest tip de traumă apare și când părinții (sau doar unul dintre ei) își doresc, să zicem, un băiat și au o fată, sau invers. În ambele cazuri copilul nu își poate defini propria identitate și se luptă să își ascundă rușinea că nu este dorit. Prin urmare, ca adult evită cât poate de mult să privească către sine. Se identifică cu opiniile, credințele și atitudinile altora. Privești exclusiv în exterior și astfel își epuizează energia psihică. Îți conturezi propria identitate după spusele altora pentru că se simte gol în interior și nu are contact cu sine. 4️⃣ Trauma de iubire Atunci când un copil nu primește afecțiune și iubire de la mama lui, sau de la tatăl lui, psihicul va dezvolta de strategii de supraviețuire, respingerea fiind prea mult de dus. Copilul intră într-o luptă de a le demonstra părinților că merită să fie iubit. Își idealizează părinții, se identifică cu tot ce i-au spus aceștia că este. Încearcă să își salveze părinții, chiar și când aceștia nu cer să fie salvați. Își ignoră propriile dureri, propriile traume și pe sine însăși. Interiorizează nevoile celor de la care aștepți iubirea, astfel se pune în serviciul lor: ”Dacă tu ești fericit și eu sunt fericit.” ”Dacă tu ești trist, eu fac orice să îți alung tristețea.” ”Dacă tu ai o problemă, eu o rezolv pentru tine.” Trauma de iubire produce această nevoie de a veni mereu în sprijinul celor din exterior, iar iluzia iubirii devine mecanism de supraviețuire. 5️⃣ Trauma sexualității Abuzul sexual, sub diferitele lui forme de stimulare sexuală forțată (viol, atingeri, masturbare, vizionare scene sexuale etc.) este o lezare atât de profundă a psihicului uman. Astfel, acesta se splitează pentru a te ascunde tot războiul din interior. Durere, umilință, trădare, rușine, scârbă, vină, neputință, frică, deconectarea de propriul corp. Ca efect a acestei rupturi profunde, persoana care a suferit un abuz sexual în copilărie are dificultăți în a recunoaște o agresiune sexuală, deoarece nu mai are acces la acea parte. Ca și cum ai luat tot conținutul dureros, l-ai pune într-o cutie și ai arunca-o pe fundul mării din disperare că realitatea asta te va ucide. E nevoie de ani de terapie pentru a ajunge la amintirile înregistrare în psihic și în corp. Deși corpul îți transmite de ani de zile semnale (inflamații ale organelor sexuale, dureri în timpul actului sexual, infertiltate etc.). Un efect al traumelor de sexualitate devine tocmai sexualizarea ca mecanism de supraviețuire, ca iluzie că nu mai ești singur și lipsit de apărare, că deții controlul prin actul sexual, act care îți oferă prin orgasm, cel puțin pentru o perioadă scurtă, sentimentul de a fi ”plin de viață”. 6️⃣ Trauma de ataşament (simbiotică) Are loc atunci când copilul nu poate realiza o relație de atașament sănătos în principal cu mama, sau cu tatăl (în lipsa mamei). Atașamentul nu se poate realiza atunci când părinții nu sunt lângă copil sau atunci când sunt fizic prezenți, dar din cauza propriei traumatizări sunt absenți emoțional. Cea de a doua variantă este și mai bulversantă. Părintele este lângă tine și cu toate acestea este absent. Indiferent ce faci, chiar dacă ești cuminte sau furios, tăcut sau gălăcios, ascultător sau sfidător, nu primește iubirea, înțelegerea și atenția de care ai imperios nevoie pentru a trăi. Când nu poți ajunge la mamă, te îndrepți către tată, dar de cele mai multe ori nici pe el nu îl găsește acolo. Pentru că amândoi sunt traumatizați. Oamenii traumatizați se atrag în relații de cuplu, iar traumatizarea îi ține blocați în mecanismele lor de supraviețuire care nu le permite să creeze acea legătură de atașament sănătos de care copilul are nevoie. 7️⃣ Trauma unui întreg sistem de ataşament Când oamenii care au suferit traume se găsesc și întemeiază împreună o familie, sunt predispuși la a crea la rândul lor traume de atașament cu copiii lor tocmai pentru că sunt deja traumatizați. Pentru că nu își procesează traumele și la vârsta adultă intră în relație cu alți adulți traumatizați vor crea la rândul lor aceleași traume de atașament. Astfel se crează din generație în generație sisteme de atașament în care relațiile sunt marcate de traume și continuă să producă traume. Acestea sunt familiile în care există membri care nu pot ieși din rolul de agresor și membri care nu ies din rolul de victimă. Sunt familii în care există foarte multă indiferență, violență, lipsă de respect și iubire și alte tipuri de abuzuri.